duminică, 11 februarie 2018

Faceți copii... că vedeți voi...!

De ceva mai mult de două luni sunt fericitul tătic a doi gemeni, băiat și fată. Evident motiv de bucurie, clipe de neuitat, pe care nu știu cum să le imortalizez.

Sunt multe lucrurile pe care le înveți într-o asemenea perioadă. Practic, ea e mult mai grea decât îți poți imagina. E adevărat, e cu atât mai greu cu doi copii, doi prieteni îmi spuneau că e greu și cu unul singur.

Dar la multe din aceste lucruri te mai aștepți cumva. Te aștepți să plângă, să nu știi cum să îi consolezi și să te simți neputincios văzând fărâma aia de om zbatandu-se de durere în brațele tale fără să îl poți ajuta. E însă un lucru, pentru care nefiind doctor nu am niciun fel de dovadă, dar chiar mi-ar plăcea să văd cât mai multe pareri, un lucru, spuneam, la care nu m-am așteptat nicicum. Deși poate ar fi trebuit. Cand faci copii intri vrând-nevrand într-un gigantic sistem de făcut bani pentru industria medicală și farmaceutică. Sistem girat de organizația mondială a sănătății, de mari companii și bineînțeles de doctori, ei înșiși produse ale acestui sistem.

Se nasc copiii. Toate bune. Ieși cu ei din spital... prima directivă. Vino cu ei la echografii. Abdominala, transfrontanelara, de șold... Tot respectul meu pentru descoperirile medicinei moderne, care poate că ne feresc de multe lucruri altădată foarte periculoase. Însă utilitatea acelor echografii mi-a fost puțin neclară. Tac-pac, toate bune. Evident că mă bucur că a fost așa, doar un mic semn de întrebare legat de minuțiozitatea lor.

A doua directivă: alimentația. Directivă de partid că până la 6 luni doar lapte. Timp în care... colici. Colici! Și dă-i medicamente.... toate scumpe și cu efecte neconcludente. Uneori copiii zbiară cu tot cu ele, alteori nu zbiară nici fără.

De ce această analiză. Nu pot decât să vorbesc din propria mea... viață, nu experiență, pentru că eram prea mic atunci. Cum mai spuneam într-un alt articol, de la câteva luni am crescut în Moldova, unde se agață harta în cui, la buncii din partea tatalui. Ei, pai acolo nene... cred că tot într-o echografie o țineam, mă spălam de bălegar și hai fuguța la echografie. Ca să nu mai zic de medicamente anticolici... avea nene bunica un raft de nu mai avea unde să pună murăturile, de câte medicamente avea acolo... Pe naiba, cred că de pe la 4 luni am crescut cu lapte de la vaca bunicilor... și iaca, sunt mare ca bradul și sănătos tun... și la fel ca mine toți copiii din acel sat sau perioadă...

Încât îmi pun intrebarea ca un părinte: oare nu cumva directivele astea cu a nu cumva să dai copilului altceva înainte de 6 luni au drept scop menținerea colicilor și a altor dureri, cât să se cumpere medicamentele enunțate mai sus? Oare nu cumva se poate face și altfel, gen să pui în alimentația copilului mult mai devreme câte ceva care nu doar că nu i-ar face rău dar chiar i-ar ajuta sistemul digestiv? Evident că nici eu, și cu siguranță nineni nu o să aibă niciodată acest curaj, nu de alta, dar dacă ajungi la vreun spital, se vor uita toți la tine ca la un paria și te vor acuza că ești un iresponsabil... și uite-asa tragem cu colici până nu mai putem, iar sistemul... merge...

Corectați-ma dacă greșesc. Să fiți sănătoși și, dacă aveți copii... să nu aveți colici.



duminică, 12 octombrie 2014

Tehnologia ne apropie sau ne indeparteaza?



M-am nascut in anii 70. Bineinteles ca nu existau atunci calculatoare, smartphone-uri sau alte cele. SMS-ul era reprezentat de o fluieratura peste gard, MMS-ul de o ilustratie in te miri ce revista, iar like-ul un pupic sau orice alta forma de afectiune sau apreciere.

Cu timpul, au inceput sa apara noutati. Nu cred ca are sens sa insir ce anume si cand, nu de alta, dar unele nu le stiu nici eu cu precizie. Cert e ca usor-usor, relatiile inter-umane si tot ce presupunea ele au inceput sa fie inlocuite, sau cel putin substituite, de catre noutatile tehnologice. Intre timp, atunci cand ti se trimite un SMS sau un MMS iti tremura pantalonii pentru ca vibreaza un aparat foarte dragut in buzunar, cand primesti un like la o poza de pe vreo retea de socializare incepe acelasi aparat dragut din buzunar sa emita sunete… iar like-ul e un simplu gest mecanic, si nicidecum un pupic sau un gest de afectiune. Lista cu asemenea exemple poate continua la nesfarsit.

Cred ca nu e deloc nevoie sa enunt avantajele tehnologiei actuale. O sa ma opresc succint asupra catorva care se refera la oameni si la modul in care ei relationeaza. Este, evident, uluitor faptul ca folosind-o poti trimite fotografii celor dragi dintr-un colt al lumii in celalalt in doar cateva secunde, lucru care alta data lua zile sau chiar saptamani, folosind serviciile postale. Este, evident, grozav faptul ca folosind serviciile de voce ale diverselor aplicatii tip messenger poti comunica audio sau chiar video cu cei dragi, pe care nu ii poti vedea pentru ca esti pe alte meleaguri. Este, evident, foarte eficient sa stai in fata calculatorului si sa platesti facturi la diversi furnizori folosind internet banking, fara a te deplasa absolut deloc, si folosind bani a caror culoare nici nu apuci sa o vezi, si este, evident, foarte dragut ca folosind retele de socializare sa afli despre fosti colegi despre care nu mai stiai nimic de ani de zile.

Cu toate acestea, nu am putut sa nu ma intreb daca nu cumva sunt si niste mari dezavantaje din acest punct de vedere. Unele din criticile sau observatiile ulterioare ma vor viza in mod direct, caci sunt si eu, iaca, un produs al societatii actuale, cu ale ei bune sau mai putin bune.

Intai de toate, senzatia mea este ca tehnologia, si relationarea cu ajutorul ei, depersonalizeaza cumva relatiile. Creeaza in relatii un fel de stare comoda in care ai impresia ca daca i-ai dat un mesaj unui prieten pe messenger, un like pe Facebook sau un link cu ceva haios pe mail, ai si luat legatura cu el, si aveti o relatie constanta. Nimic mai fals. In multe dintre cazuri, cel putin din experienta mea, frecventa mesajelor este invers proportionala cu frecventa intalnirilor fata in fata, la un pahar de vorba ca intre prieteni vechi.

In plus, tehnologia tinde sa banalizeze relatiile tocmai prin faptul ca starile interioare sunt impartasite intr-un cadru atat de larg. Adauga in ele o nota de raceala, formalisme ieftine, spuse doar din gura sau nici macar, cu mainile pe tastatura calculatorului sau a telefonului. Nu am nicio problema in a intelege postarea unui album pe o retea de socializare, eventual si cu o mica poveste in descriere, nu de alta, dar am facut-o si eu, si nu o data. Insa imi este cu neputinta sa inteleg de ce trebuie sa afle tot satul ca i-ai spus un “la multi ani” sforaitor unei rude, sau de ce trebuie sa stie toata lumea cat de mult iti lipseste tie o persoana care nu mai e printre noi. Asemenea lucruri, zic eu, trebuie tinute in interior, altfel isi pierd din importanta.

Una peste alta… cred ca depinde doar de noi cat anume vrem sa folosim tehnologia, si cat anume din viata alegem sa o lasam sa ne acapareze. Putem sa alegem sa o folosim atat cat avem nevoie de ea sau ca sa ne distram din cand in cand, sau putem sa alegem sa devina a doua noastra natura. Pentru a avea o idee mai clara despre cat alegem sa ii alocam, as propune ca si experiment ar fi un concediu, sau macar un weekend in care sa nu beneficiezi de tehnologie si de retelele ei de socializare. Incercati sa va duceti cu cei dragi undeva, si luati reteaua telefonului, sau daca nu e posibil, incercati sa il folositi doar ca si telefon, lasati emailurile si like-urile. Luati doar un aparat de fotografiat si bucuati-va doar de cei dragi din preajma. Eu am facut-o, si am constatat ca exista viata si dupa tehnologie, iar sentimentul este surprinzator de placut.

luni, 29 septembrie 2014

Despre intoarcerea la origini



Se spune ca niciodata nu ii pretuim pe cei din jur atat cat ar merita cata vreme ii avem, ci doar dupa ce ii pierdem, si ca niciodata nu traim cum se cuvine o clipa, neintelegand ca e unica si niciodata nu se va mai intoarce. Nimic mai adevarat, si cu toate acestea niciodata nu invatam aceasta lectie, chiar daca generatiile de dinainte ne povestesc in detaliu aceste lucruri.

Am crescut pana la 6 ani intr-un satuc din nordul Moldovei, la bunicii din partea tatalui. La ei, si deopotriva la bunicii din partea mamei, caci in tot acest timp am luat contact si cu ei, am vazut cateva virtuti pe care m-am straduit intotdeauna sa le urmez. Gandirea aceea sanatoasa, complet ancorata in realitate, si bazata pe o experienta de viata care a cuprins, printre altele, un razboi mondial, ba chiar doua, daca ma refer si la doi strabunici pe care i-am prins in viata, venirea comunistilor si odata cu ea o viata intreaga de muncit la CAP, caderea comunismului si odata cu ea schimbari sociale carora erau mai putin pregatiti, sau poate prea batrani ca sa le mai faca fata asa cum trebuia. Bun-simtul acela popular, care nu necesita nici facultati, nici servicii corporatiste si nici cursuri sau traininguri, pentru a face un om atat de frumos incat sa ii sorbi vorbele acelea simple si gesturile acelea pe cat de nestudiate, pe atat de pline de intelesuri.

Am avut o copilarie frumoasa, condimentata cu prostii pe care le-am facut ca orice copil, urmate evident de expresii neaose ale bunicii, gen “’tu-va-n vangheaua mamii voastri”, “’tu-va-n crucea mamii voastri” sau “tu-ti crucioiu’ ma-tii di copchil”, functie de gravitatea faptelor. Cu povesti spuse de bunica in nopti de iarna cand auzeam afara un viscol cumplit de mi se parea ca o sa dea casa de-a dura si vedeam lumina focului jucandu-se pe pereti. Cu tentative esuate de a manui ciocanul de fierar al bunicului. Cu povesti despre razboaiele mondiale spuse de mama bunicii, cand “chica o bomba dupa deal di si cutremura pomantul, ne bagam in beci si ne temeam sa nu se rascheasca peste noi”. Cu traditii de sarbatori, care acolo inca se pastreaza, cand jucam caluseii si le uram oamenilor de bine.

Cum e in firea lucrurilor, timpul nu a stat in loc, si au trecut si oamenii. Unul cate unul au plecat dintre noi si m-au lasat cu amintirile. Dupa ce am pierdut-o pe bunica, timp de 14 ani nu am mai fost acolo. Intre timp am lucrat in Bucuresti, am revenit in orasul meu natal, am pierdut-o si pe mama, m-am intors in Bucuresti si am sfarsit prin a il pierde si pe tata. M-am trezit deschizand un sertar cu poze de demult si mi s-a parut de necrezut ca dintre toti cei ce erau odata am ramas doar eu. Si incet-incet am inceput sa simt o chemare. Am inceput sa visez satucul acela in vale, oamenii din el, pe cei dragi vorbindu-mi, si toate fiind cum erau odinioara. Ma durea sa ma trezesc si sa plec la treburi cotidiene, sa accept ca a fost odata si ca niciodata nu va mai fi la fel. Dupa aproape doi ani, timp in care am continuat sa visez acele locuri, am hotarat ca e timpul sa merg acolo, sa imi revad copilaria.

Si am inceput sa o revad inca de pe drumul spre sat. La fel ca atunci cand eram copil, drumul acela era o bucurie, totul avea un miraj, stiam ca ma duc in locurile unde am crescut. Am vazut satul in vale, exact ca in vis, am intrat in el si am vorbit cu oamenii. Rude sau doar cunoscuti, mi-au oferit cu totii momente emotionante. Casa copilariei nu mai e a noastra, a vandut-o tata acum cativa ani, insa cand am oprit in fata ei am avut parte de primul moment emotionant. O voce ca de nicaieri m-a intrebat, vazand ca ma zgaiam peste gard, daca nu vreau sa intru. Cand am intrebat daca pot, aproape ca m-a dojenit. “Eei, da’ nu esti baiatul lui tata-tu?”. Femeia ma recunoscuse.

Surorile bunicii, caci mai traiesc trei dintre ele, plus o cumnata, care mai de care sa ma hraneasca, sa ma culce, sa ma vada mai bine… La crasma din sat, un batran ai carui ochi s-au umplut de lacrimi auzind ca sunt nepotul bunicului, care era prietenul lui si ii potcovea caii… unui prieten din copilarie parca nu ii venea sa creada ca sunt eu… una peste alta am simtit din partea tuturor caldura si am simtit faptul ca, spre deosebire de metropole, unde oamenii sunt de multe ori fatarnici, zambetele acelea erau sincere, iar oamenii se bucurau cu adevarat sa ma vada. Am avut sentimentul acela minunat de apartenenta la acele locuri pe care nu le mai vazusem de atata amar de vreme. Am simtit inclusiv mirosurile si gusturile mancarurilor copilariei, pe care oamenii s-au straduit sa mi le ofere, si m-am bucurat sa le vad surprinderea auzindu-ma vorbind cu ei in graiul lor. 

Pentru ca toata gama de sentimente sa fie completa, aveam sa simt si tristetea despartirii. Cand vii spre sat, il vezi in vale de la o distanta de trei kilometri, ai emotii, si o bucurie de nedescris. Reversul consta insa in faptul ca atunci cand pleci il vezi in oglinda tot trei kilometri. Conduceam la deal si plangeam, exact ca atunci cand eram copil si il paraseam pentru multa vreme.

Mi-am promis ca voi reveni. Poate suna putin pompos, dar simt ca aceasta intoarcere la origini m-a incarcat putin cu cate ceva din energia strabunilor. Cu toate ca nu am uitat nicio clipa acele locuri, una e sa constientizezi asta, si cu totul altceva e sa fii efectiv acolo, sa vezi acea lume in toata splendoarea ei, si mai presus de toate sa simti ca faci parte din ea.

marți, 27 mai 2014

Urgente la Spitalul Municipal Bucuresti, sau "asa ceva nu exista"

Despre sistemul medical din Romania s-a tot vorbit, si sunt nenumarate exemplele de dezinteres, neprofesionalism, nesimtire si lista poate continua. In cele ce urmeaza nu imi pot propune in niciun fel sa il schimb, nu de alta dar ar fi complet nerealist, ci doar o naratiune a ultimei experiente avute in domeniu si o enumerare a catorva lucruri care imi vine greu sa cred ca exista.

Nevasta-mea a inceput intr-o zi de vineri sa acuze niste dureri abdominale destul de puternice. I se mai intamplau, ba in anumite zile ale lunii, ba de la cate o constipatie... Initial nu le-a dat cine stie ce importanta, insa de data aceasta pareau ceva mai de luat in considerare. A luat ceva pastile, insa starea ei nu s-a ameliorat.

In seara urmatoare am venit in Bucuresti, si, cu toate ca eu sunt cu mult mai fricos decat ea cand e vorba de sanatate, decat sa ma trimiti la doctor mai bine imi dai doua perechi de palme, am fost de parere ca ar fi bine sa mergem pana la spital. Nu de alta, dar intre timp incepuse sa aiba dificultati in a sta dreapta, o durea in partea dreapta jos a abdomenului si cand se ridica sau aseza, si la fiecare pas, iar orice atingere sau apasare in zona respectiva ii cauza durere.

Asa ca ne prezentam noi ca doua flori la Spitalul Universitar. Ea mai fusese o data acolo fara mine acum cativa ani, si mai fuseseram o data impreuna, cu tatal meu, in urma cu doi ani. Ne uitam pe indicatoare, undeva scria "Triaj". In directia aratata de sageata insa nu era decat un stalp, iar ceva mai la dreapta lui o dugheana cu diverse produse, bineinteles inchisa la respectiva ora. Adica duminica noaptea pe la ora 23:00.

Descoperim noi ca triajul se face intr-un fel de spatiu ingradit recent. Intram acolo, si dam de o duduie. Ii povesteste sotia duduiei ce o doare... si se trezeste cu intrebarea: "ati luat ceva de durere?" "Nu" vine raspunsul. "Aaa, pai cum sa va treaca daca nu ati luat nimic de durere?". Asa ceva nu exista. Ma abtin cu greu sa ii spun ca daca iei te poti trezi acuzat ca ai luat te miri ce pastile de capul tau, fara prescriptie medicala. In fine. Ii ia duduia tensiunea, de fapt e impropriu spus ca ii ia tensiunea, ii pune niste alea pe maini si se uita la un ecran, scrie ea ce scrie pe o fisa si ne trimite la receptie.
 
La receptie ce sa vezi. Patru persoane, una cufundata intr-un ecran de monitor, una in picioare cu un aparat de fotografiat, si care le poza pe ultimele doua, care se tineau de gat si se hlizeau sa iasa bine in poza. Asa ceva nu exista. Termina aia activitatile artistice, ne ia fisa, face ea ce face acolo si ne da fisa si inca o foaie. Fara sa ne zica nimic altceva. Si ne ducem noi in sala, langa usa de la "majore 2". In fata usii, un agent de paza care cred ca in sinea lui se considera director sau ceva de genul, ca isi dadea o importanta nemaipomenita. Iesea el din cand in cand si striga "Popescu! Ionescu! Georgescu!" si ii lua pe respectivii inauntru. Intra in salon cu un badge, vorbea cu doctorii, lua alte fise, omul era in elementul lui.

Ma uit si eu pe ce completase duduia de la triaj, si nu inteleg de ce recomandase EKG. Dupa ceva vreme in care nu ne striga nimeni, ma prind ca de fapt trebuia sa ii predam respectivului fisa, si o ducea el inauntrau. I-o dam, si primim ca raspuns probabil singurul lucru pe care stia sa il spuna. "Va chemam noi". Intre timp, sosesc cateva ambulante cu pacienti care pareau intr-adevar in stare grava. Nu am nicio problema sa accept faptul ca acele cazuri sunt prioritare, dar nu am putut sa nu ma intreb, avand in vedere caracterul destul de aleatoriu al preluarii cazurilor, daca nu cumva ar fi fost mai bine sa o aduc pe sotie acolo in vreun scaun cu rotile, sau murdarita cu niste vopsea rosie, incat sa intre inaintea a te miri ce aurolac cu un ochi tumefiat si cu capul spart sau a unora care au gasit de cuviinta sa isi rezolve problemele cu ajutorul pumnilor.

Toate astea pana pe la ora doua, cand in sfarsit iese agentul de paza si striga numele nostru. Pleaca ea, ii spun sa ma sune cand are noutati. Stau ce stau si ma suna spunandu-mi ca a preluat-o o doctorita si ca a trimis-o sa faca EKG. Ura! Nu numai ca duduia de la triaj a scris EKG pe fisa, cand pacienta raporta dureri abdominale, ci doctorita chiar a trimis-o sa il faca. Asa ceva nu exista. Peste ceva timp imi spune ca i-au luat si ceva sange si ca au trimis-o la echografie. M-am inseninat, incepea sa aiba sens. Dar si la echografie cazurile mai putin grave (ca al nostru, adica pacient venit pe picioarele lui) asteptau sa intre dupa cele grave descrise anterior. Plus ca intre orele 2 si 3 era "pauza de masa".

Intre timp ies la o tigara si dau de fotografa de serviciu de mai devreme, careia ii spun foarte frumos sa faca un pustiu de bine sa si instruiasca oamenii ce sa faca cu fisele alea, ca risca sa stea ca fraierii acolo asteptand sa ii strige cineva. Imi raspunde cu nonsalanta ca nu ne-a mai spus, pentru ca a vazut "in baza de date" ca pacienta a mai fost la acel spital, si ca le spune doar celor care nu au mai fost. Nu am mai raspuns, pentru ca ma suna iarasi sotia.

Si imi povesteste ca la echografie respectiva s-a uitat ghiciti la ce. La rinichi. Asa ceva nu exista. Dupa care a trimis-o inapoi la doctorita care o preluase, care i-a zis sa se duca in sala ca in vreo ora ii ies analizele. Era deja ora patru dimineata. In plus, ca si detalii, doctorita o tot tinea in picioare pe langa ea si trata alte fise, vorbea cu altii, nu a palpat-o, nu a atins-o sa vada ce o doare absolut deloc, iar alte trei asistente faceau planul care unde sa doarma. Asa ca mi-a zis ca vrea sa mergem acasa, ca s-a umplut de lehamite.

Am plecat, bineinteles intrebandu-ne de ce nu om fi stat noi acasa, si si-a facut programare la clinica privata unde avem asigurarile. A dat de o doctorita care a stat cu ea de vorba cat a fost nevoie, a palpat-o, a exclus cateva probleme, a trimis-o la echografie, a urmarit online rezultatul si a sunat-o dupa sa ii mai spuna chestii. Intr-un cuvant, diferenta ca de la cer la pamant.

In sfarsit. Concluzia o puteti trage dumneavoastra. Eu o sa ma limitez la a spune ca ori asa se vrea, ori atat se poate. Dar tot am tendinta sa refuz sa cred ca atat se poate. Asa ceva nu exista.

Va doresc din tot sufletul multa sanatate!

marți, 21 septembrie 2010

Scoala nu scoate tampiti

Am avut, cum spuneam, ocazia sa ma numar printre profesori timp de 4 ani. Sunt si buni si mai putin buni, fac parte dintr-un sistem cu ale lui bune si mai putin bune, iar prestatia lor da de multe ori nastere la controverse. Ceea ce se omite insa, cel mai probabil in mod deliberat, este faptul ca neajunsurile acestui sistem sunt de fapt general valabile pentru intreaga societate in care traim.

Presedintele Basescu spunea, in urma cu ceva timp, cu o nonsalanta care te lasa mut, ca „scoala scoate tampiti”. Lucru in parte adevarat, si asta nu numai la noi. Daca e sa ne luam dupa logica asta, in partidul dumnealui sunt o gramada, si ei sunt tot produsele acestei scoli. Ceea ce m-a surprins insa in aceasta declaratie a presedintelui e relaxarea intelectuala despre care am mai vorbit. E cel mai simplu asa. Tipicul de situatie in care practic taci si ramai filozof, neavizatii crezand ca ai cine stie cate lucruri de spus. Nu imi amintesc sa fi auzit de la domnul presedinte si ceva masuri in baza carora scoala sa nu mai scoata tampiti. Realitatea e insa cu totul alta: tampitii astia sunt de fapt produsul societatii in general, iar profesorul e cel in capul caruia se sparg toate oalele sistemului social.

In articolul despre lipsa de civilizatie am descris succint cateva din cauzele acestui fenomen, nu o sa revin cu toate acele detalii, ci doar cu un scurt rezumat. Subiectul educatiei, copilul, intai vede cum se comporta ai lui acasa, iar abia apoi, in functie de aceasta asimileaza sau nu lucruri care i se transmit la scoala. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca educatia familiala continua si in paralel cu cea scolara, iar daca atitudinea familiei fata de actul educational e cel putin indiferenta, daca nu refractara, acest biet act educational devine mai mult o utopie. Adaugam imaginea profesorului in ochii elevului si avem imaginea vie a umilintei omului care abia isi duce zilele. Adaugam media, de multe ori comandata, si avem imaginea oportunismului si a parvenitismului care nu au nimic in comun cu valoarea. Adaugam si anturajul, lumea din jur, sistemul economic in care daca esti valoros, cuminte si in banca ta, nu ai nicio sansa. Ce rezulta? Pai rezulta oameni sub un anumit nivel, dar potential recuperabili. Recuperabili pentru ca a existat scoala. Nu scoala i-a facut cum sunt, ci scoala a salvat ce a putut din ei. Fara scoala ar fi fost cu mult mai tampiti.

Imi amintesc cum o eleva, la ora de dirigentie, ne-a povestit cate ceva din problemele de acasa, scuzandu-se pentru povestea trista si marturisind ca nu are cu cine altcineva sa vorbeasca. La care ceilalti copii au sarit ca arsi: „Dar ne ai pe noi, poti sa vorbesti cu noi tot ce vrei tu”... Imi amintesc cum niste elevi de la o clasa de ucenici, oameni care la 17 ani aveau niste palme pline de bataturi ca batranii care au muncit o viata la CAP, intr-un moment in care le-am apreciat bunul simt dat, bineinteles de incredibila scoala a vietii pe care o aveau la varsta lor, mi-au spus ca scoala e singurul loc in care li se spun si lor lucruri bune, pentru ca acasa din au parte doar de alcool, batai si injuraturi. „A venit, dom' profesor, tata beat si a pus mana pe un topor de ziceai ca e Stefan cel Mare, de ne fugarea pe mine, pe mama si pe frate-miu prin curte, injurand, blestemand si facandu-ne in toate felurile... Aici e singurul loc in care mai aud cate o vorba buna...” Sunt doar doua exemple, si oricine a fost candva profesor are cu siguranta o lista intreaga, doua exemple prin care am incercat sa subliniez universul reprezentat de scoala, caracterul ei uman si de ce nu, intensitatea emotionala a multor momente petrecute acolo.

Ca oricare alt domeniu, invatamantul are oamenii lui capabili si dedicati. Profesori care traiesc fiecare secunda in care sunt la catedra sau in afara ei. Oameni care se ataseaza de obiectele muncii lor, elevii, ajungand uneori sa capete sentimente aproape parentale fata de ei. Oameni care, pe langa materiile din programa, ii invata pe elevi ceva cu mult mai important, sa fie oameni, impartasindu-le din experienta lor de viata, si care invata la randul lor de la elevi cum sa ramana tineri si cum sa reusesti sa ii intelegi pe cei mai tineri decat tine. Oameni care isi pun toata priceperea in actiune, pregatindu-i pe elevi pentru olimpiade, concursuri sau examene si care tremura ca pentru propriii lor copii pana la aflarea rezultatelor. Oameni care parca intineresc atunci cand se intalnesc cu fostii elevi pe strada si constata ca nu au fost uitati.

Ca oricare alt domeniu, invatamantul are si oamenii lui mai putin capabili si mai putin dedicati. Profesori care zac in cancelarie povestind verzi si uscate, sau care se duc la ore intr-o doara si trimisi de director si odata ajunsi acolo le povestesc copiilor cum fac ei tuica sau cum pun muraturi, in loc sa ii invete despre Eminescu sau despre integrale. Profesori care nu isi fac datoria si sunt primii care in consilii profesorale urla ca sunt copiii prosti si ca e tare rau in invatamant, fara sa constientizeze ca ei nu isi merita nici amarul ala de ban pe care il iau.

Am cunoscut exemple din ambele categorii pe care le-am descris.E, cum spuneam la inceput, un domeniu de activitate cu bune si rele, ca oricare altul. Las la o parte bataile de campi ale reprezentantilor puterii privitoare la salariile mari ale profesorilor sau televiziunile care se inghesuie sa prezinte tot felul de stiri defaimatoare privitoare la profesori ori de cate ori acestia, exasperati de situatia lor, ameninta cu vreo greva.Ce ma deranjeaza insa e generalizarea totala a aprecierii negative privitoare la scoala. E usor sa emiti pareri despre scoala fara macar sa ai idee despre ce vorbesti. Ceva mai greu e sa incerci sa te gandesti cati oameni capabili si constiinciosi activeaza in cadrul ei, pe care asemenea declaratii ii jignesc. Daca as putea le-as sugera domnilor guvernanti nu sa incerce sa traiasca din salariul de profesor, ci macar sa incerce experienta de a fi profesor. Ar avea ocazia sa constate ca scoala nu scoate tampiti. Si mai mult decat atat, ar iesi ei insisi de acolo mai buni si mai intelepti.

vineri, 17 septembrie 2010

Despre lipsa de civilizatie

Tuturor ni s-a intamplat sa privim dezgustati cum un dobitoc scuipa pe drum, sa ne astupam urechile sau, mai modern, sa infigem in ele vreun mp3 cand unul langa noi vorbea in gura mare la telefon... si exemplele pot constitui un pomelnic de l-ar face invidios pe orice preot... In perioada in care am lucrat ca profesor am avut de a face cu o pleiada de exemple de lipsa de civilizatie pe care am si incercat sa le corectez atat cat am putut.

Fara audienta de care beneficiam atunci, capacitatea de a schimba aceste lucruri este diminuata considerabil. Insa, cum primul pas in rezolvarea unei probleme este descoperirea cauzei, in cele ce urmeaza imi propun macar o analiza succinta a cauzelor generatoare de astfel de manifestari.

Unii spun cu nonsalanta ca nu suntem singura tara unde te infioara prostii pe strada. Probabil ca e si adevarat, insa as face doua mentiuni. In primul rand, faptul ca acesta e cel mai simplu mod de a privi o problema, e foarte comod din punct de vedere intelectual. Mai mult decat atat, e de mentionat si faptul ca daca altii sunt cum sunt noi nu trebuie neaparat sa fim ca ei. Prosti adica.

Cauza principala a lipsei de civilizatie trebuie cautata in ceea ce se cheama, ce cliseu, cei sapte ani de acasa. Atunci cand un copil isi vede parintii scuipand pe drum, injurand la telefon in gura mare, aratand o totala lipsa de respect oricui si in orice circumstante, nu ii poti cere sa faca altfel. In afara de te miri ce cazuri, utopice, in care intra in vreun altfel de anturaj de se emancipeaza, devenind din vreun Tarzan cine stie ce june cu bun simt. Utopice in mare parte pentru ca un copil cu o asemenea educatie nu prea isi va face prieteni altfel decat el.

In completarea educatiei familiale vine scoala. Aici, pe langa educatia in sine, apare un factor esential: imaginea pe care o au dascalii in ochii copiilor. In momentul in care vii in fata copiilor sa ii inveti te miri ce materii iar ei vad in fiecare zi la televizor umilinta la care sunt supusi dascalii, devenind niste bieti oameni care abia isi duc zilele, respectivele materii si invataminte isi pierd brusc valoarea in ochii lor. Un copil nu va putea niciodata gandi altfel decat „Adica daca sunt cuminte, invat, vorbesc frumos, o sa ajung ca profu' sau profa'? Nu, multumesc. Prefer sa raman smecher, cu baietii de cartier, sa fac bani, combinatii de unde sa iasa cate ceva...” In perioada in care am profesat, un baiat (cuminte dealtfel, si respectuos) m-a intrebat de ce sunt profesor si nu fac altceva, pentru ca el o sa se duca sa culeaga capsuni in Spania, unde va castiga mai mult decat mine... Bineinteles ca nu am prea avut ce sa ii raspund.

Spuneam despre educatia in sine care se petrece in scoala. Bineinteles ca si ea sta sub incidenta constiintei si profesionalismului profesorilor, insa acesta e un subiect cu privire la care voi reveni intr-un alt articol.

Revenind, la factorii enuntati se adauga unul cu larga audienta si, din pacate, cu periculos de multa credibilitate: media. Am detaliat ce se intampla in acest domeniu, nu vreau sa va plictisesc repetandu-ma. Subliniez doar faptul ca atata vreme cat la televizor sunt promovate in cel mai greu stil nonvaloarea, parvenitismul si tupeul iar cei promovati fac bani frumosi datorati tocmai lipsei lor de valoare si de bun simt, nu ai cum sa le ceri tinerilor in formare sa se comporte civilizat. Bineinteles, teoria este aplicabila copiilor care nu vad lucruri civilizate nici in familie si nu le asimileaza din diverse motive nici in scoala.

Bomboana pe coliva e reprezentata de un factor care altminteri ar trebui sa fie corectiv, insa care din pacate lipseste cu desavarsire: frica. Nimanui nu ii este frica sa faca tot ce ii trece prin cap. Daca pentru scuipat pe drum, aruncat coji de seminte sau orice ambalaje ar fi vreo amenda usturatoare pe care chiar sa trebuiasca sa o platesti, altfel riscand niscai puscarie, garantat nimeni nu ar mai face aceste lucruri.

Nu pare insa sa intereseze pe nimeni. La urma urmei, orice natie trebuie sa aiba o masa manipulabila, atat de necesara mediei si politicienilor. Despre aceasta, insa, in episodul viitor...

luni, 26 aprilie 2010

Prostia in media

As incepe prin a enunta cateva din rolurile pe care le indeplineste media in viata unei societati. Trebuie sa informeze oamenii si eventual sa ii constientizeze cu privire la eventuale pericole care ii pasc sau cu privire la oportunitati pe care le au. Trebuie sa le apere interesele si sa sape cat mai adanc in rezolvarea unor probleme de interes general. Trebuie sa cultive un anume spirit national si sa popularizeze valorile reale cu care ne putem mandri. Mai trebuie sa ofere divertisment de bun gust, cultura, sport, filme etc. Sunt cateva din lucrurile pe care ar trebui sa le faca. Probabil ca lista este cu mult mai lunga, imi asum riscul de a fi omis lucruri importante din dorinta de a enunta cateva lucruri generale.

Am fost neplacut surprins cand ascultand la radio acum ceva timp o emisiune cu niscai invitati de vaza l-am auzit pe unul dintre ei spunand sec „media este imaginea societatii”. Total de acord cu dumnealui, in esenta asa si este, insa ce m-a surprins a fost generalizarea totala a fenomenului, fara a fi enuntat lucruri care ar putea da o alta nuanta afirmatiei. E drept ca media este imaginea societatii, insa la fel de drept e ca media ar putea fi, daca ar si vrea acest lucru, un formator al societatii, care o poate crea pe aceasta din urma exact in spiritul in care doreste. In aceasta masura, afirmatia respectivului domn tradeaza o oarecare resemnare sau cel putin relaxare intelectuala, repet, putin surprinzatoare pentru un om de cultura.

De fapt, media exploateaza doua lucruri simple: dorinta de senzational a oamenilor, iar despre nivelurile de senzational voi reveni, si dorinta oamenilor de a se regasi in ceea ce vad pe ecrane sau de a se simti intr-o oarecare superioritate fata de ceea ce vad acolo, aud la radio sau citesc in ziare. Pana aici toate bune, ar fi absurd sa te apuci sa faci o emisiune despre cine stie ce ministru al unei tari necunoscute care joaca te miri ce sport, sau sa scrii un articol despre niste gandaci care se hranesc cu nu stiu ce alti carcalaci mai mici. Problema este insa ca media foloseste aceste lucruri tinzand, ca sa citez un film celebru, spre „latura negativa a Fortei”. La modul ca atat dorinta de senzational cat si dorinta oamenilor de a se regasi in ce vad sau aud sunt traduse in practica prin tot felul de ineptii de stiri cu toporiade intre vecini. Acest gen de stiri sau articole impaca de minune cele doua principii directoare enuntate anterior. Oamenii afla ceva senzational, „i-auzi, nene, ce a facut asta…!!”, iar pe urma fie se regasesc in ce a facut respectivul, fie il vor desconsidera total, conform principiului „eh, asta fac dobitocii, eu nu as putea niciodata”.

Doua vorbe despre nivelurile de senzational. Senzationalul a ajuns sa fie usor ridicol. E senzational ce a zis cutare despre cutare, e senzational sa auzi ca nu stiu cine nu stiu ce a furat... nicidecum nu aud ca e senzational ce descoperire s-a facut in fizica sau in medicina.

Acestea fiind zise, cateva particularizari despre ce inseamna media in raport cu rolurile enuntate la inceput.
Singura televiziune care prezinta ceea ce se cheama stiri a ramas TVR-ul. In rest, pe ProTv afli ce baba i-a mai dat cu toporul in cap altei babe, duelandu-se ele pentru nenea Jose Armando, pe Realitatea sau B1 afli ce minunat e Basescu, pe Antene dimpotriva, ce de prostii face Basescu. National sau OTV nici nu le mai iau in calcul. Ziarele au cumva aceeasi tendinta ca televiziunile, fiecare cu trustul lui si spunand ce le convine.

Cat priveste constientizarea cu privire la pericole, iarasi TVR e la inaltime, cel putin comparativ cu celelalte. Ca tot e de actualitate norul vulcanic, TVR-ul a spus ca nu e prea placut, dar ca nu reprezinta un pericol real pentru sanatate. Pe ProTV era catamai titlul cu „vezi riscurile pentru sanatatea ta”, sau asa ceva. Cand a fost gluma aceea de cutremur, catamai emisiunea a facut Turcescu tot tragand ca „daaa, cad claridile daca mai vine vreunul, doamnelor si domnilor…”. Ma si mir ca nu l-a intrebat cineva „mai nene, dar daca nu era cutremurul asta matale ce emisiune mai faceai? Despre ce vorbeai? Cred ca esti chiar foarte bucuros ca a fost cutremur, ai avut si tu despre ce sa vorbesti…”

Asa cum spuneam, media apara interesele oamenilor si sapa in anumite probleme doar in masura in care aceste lucruri se pliaza pe interesele trusturilor din care fac parte. Nu are rost sa insist prea mult. Daca pe Realitatea ni se prezinta toate realizarile „epocii de aur”, pe Antene ni se spune ce de bani se spala cu ele si ca de fapt sunt de 2 lei. Ajungi in situatia in care efectiv nu mai stii pe cine sa crezi, si bagatelizezi astfel si putinele lucruri bune care ni se intampla.

Cu toate ca spiritul national este la loc de frunte prin preajma zilei nationale, in general acesta este mai degraba strivit de prostie. Valorile reale cu care ne putem mandri sunt inlocuite de tot felul de nimicuri. Cred ca e suficient sa amintesc faptul ca la campania „mari romani” Becali s-a situat, daca gresesc va rog sa ma corectati, imediat dupa Vlad Tepes.

Divertismentul este deseori de un prost gust iesit dn comun. Nu sunt rasist, insa in ultima vreme media a ajuns sa ne tiganizeze, iar asa-zisele talk-show-uri intra mai degraba in categoria divertismentului. Pe ProTv aud tot de „State de Romania”, „Regina”, „Ingerasii”…. Pe Antene Capatos, pe OTV vine nenea Senzationescu cu tot felul de batatori din aia de campi de citesc ganduri, comunica cu Elodia sau mai stiu eu ce alte minuni…

Sportul se reduce la fotbal. Cum spuneam in articolul precedent. Stiri din sport: ce a mai zis Becali, ce a mai zis Iancu, ce a mai zis Jackie Ionescu. Cu ce butoi de celulita mai umbla vreun manelist din ala de fotbalist, ce baruri mai frecventeaza vreun alt fotbalist. Ce mai conteaza faptul ca jucam finala Ligii Campionilor la handbal feminin, ca avem doua campioane de judo, ca avem un campion mondial la box… la astea nu se uita prostimea. Si deh, se supara Maria-Sa Ratingul…

Ar mai fi multe de zis, printre care si faptul ca mai sunt si emisiuni interesante, facute de oameni carora le pasa putin ceea ce fac. Din pacate sunt aproape date uitarii in fata prostiei promovate de catre restul colegilor lor. Ce nu o sa reusesc eu niciodata sa inteleg este cum anume te poti numi jurnalist atunci cand lucrurile care ies din mana ta sunt cele pe care tocmai le-am enuntat. Calitatea auditoriului nu va putea fi decat pe masura. Se vede asta pe blogurile respectivelor emisiuni, ziare sau articole. Majoritatea celor care isi plimba ilustrele fizionomii pe blogurile acelea nici macar nu stiu sa injure corect romaneste, cred ca daca i-ar scalpa unii ar curge din capetele lor seminte si s-ar auzi manele. Pe mine daca as fi ziarist m-ar ingrijora fenomenul…