Despre sistemul medical din Romania s-a tot vorbit, si sunt nenumarate exemplele de dezinteres, neprofesionalism, nesimtire si lista poate continua. In cele ce urmeaza nu imi pot propune in niciun fel sa il schimb, nu de alta dar ar fi complet nerealist, ci doar o naratiune a ultimei experiente avute in domeniu si o enumerare a catorva lucruri care imi vine greu sa cred ca exista.
Nevasta-mea a inceput intr-o zi de vineri sa acuze niste dureri abdominale destul de puternice. I se mai intamplau, ba in anumite zile ale lunii, ba de la cate o constipatie... Initial nu le-a dat cine stie ce importanta, insa de data aceasta pareau ceva mai de luat in considerare. A luat ceva pastile, insa starea ei nu s-a ameliorat.
In seara urmatoare am venit in Bucuresti, si, cu toate ca eu sunt cu mult mai fricos decat ea cand e vorba de sanatate, decat sa ma trimiti la doctor mai bine imi dai doua perechi de palme, am fost de parere ca ar fi bine sa mergem pana la spital. Nu de alta, dar intre timp incepuse sa aiba dificultati in a sta dreapta, o durea in partea dreapta jos a abdomenului si cand se ridica sau aseza, si la fiecare pas, iar orice atingere sau apasare in zona respectiva ii cauza durere.
Asa ca ne prezentam noi ca doua flori la Spitalul Universitar. Ea mai fusese o data acolo fara mine acum cativa ani, si mai fuseseram o data impreuna, cu tatal meu, in urma cu doi ani. Ne uitam pe indicatoare, undeva scria "Triaj". In directia aratata de sageata insa nu era decat un stalp, iar ceva mai la dreapta lui o dugheana cu diverse produse, bineinteles inchisa la respectiva ora. Adica duminica noaptea pe la ora 23:00.
Descoperim noi ca triajul se face intr-un fel de spatiu ingradit recent. Intram acolo, si dam de o duduie. Ii povesteste sotia duduiei ce o doare... si se trezeste cu intrebarea: "ati luat ceva de durere?" "Nu" vine raspunsul. "Aaa, pai cum sa va treaca daca nu ati luat nimic de durere?". Asa ceva nu exista. Ma abtin cu greu sa ii spun ca daca iei te poti trezi acuzat ca ai luat te miri ce pastile de capul tau, fara prescriptie medicala. In fine. Ii ia duduia tensiunea, de fapt e impropriu spus ca ii ia tensiunea, ii pune niste alea pe maini si se uita la un ecran, scrie ea ce scrie pe o fisa si ne trimite la receptie.
La receptie ce sa vezi. Patru persoane, una cufundata intr-un ecran de monitor, una in picioare cu un aparat de fotografiat, si care le poza pe ultimele doua, care se tineau de gat si se hlizeau sa iasa bine in poza. Asa ceva nu exista. Termina aia activitatile artistice, ne ia fisa, face ea ce face acolo si ne da fisa si inca o foaie. Fara sa ne zica nimic altceva. Si ne ducem noi in sala, langa usa de la "majore 2". In fata usii, un agent de paza care cred ca in sinea lui se considera director sau ceva de genul, ca isi dadea o importanta nemaipomenita. Iesea el din cand in cand si striga "Popescu! Ionescu! Georgescu!" si ii lua pe respectivii inauntru. Intra in salon cu un badge, vorbea cu doctorii, lua alte fise, omul era in elementul lui.
Ma uit si eu pe ce completase duduia de la triaj, si nu inteleg de ce recomandase EKG.
Dupa ceva vreme in care nu ne striga nimeni, ma prind ca de fapt trebuia sa ii predam respectivului fisa, si o ducea el inauntrau. I-o dam, si primim ca raspuns probabil singurul lucru pe care stia sa il spuna. "Va chemam noi".
Intre timp, sosesc cateva ambulante cu pacienti care pareau intr-adevar in stare grava. Nu am nicio problema sa accept faptul ca acele cazuri sunt prioritare, dar nu am putut sa nu ma intreb, avand in vedere caracterul destul de aleatoriu al preluarii cazurilor, daca nu cumva ar fi fost mai bine sa o aduc pe sotie acolo in vreun scaun cu rotile, sau murdarita cu niste vopsea rosie, incat sa intre inaintea a te miri ce aurolac cu un ochi tumefiat si cu capul spart sau a unora care au gasit de cuviinta sa isi rezolve problemele cu ajutorul pumnilor.
Toate astea pana pe la ora doua, cand in sfarsit iese agentul de paza si striga numele nostru. Pleaca ea, ii spun sa ma sune cand are noutati. Stau ce stau si ma suna spunandu-mi ca a preluat-o o doctorita si ca a trimis-o sa faca EKG. Ura! Nu numai ca duduia de la triaj a scris EKG pe fisa, cand pacienta raporta dureri abdominale, ci doctorita chiar a trimis-o sa il faca. Asa ceva nu exista. Peste ceva timp imi spune ca i-au luat si ceva sange si ca au trimis-o la echografie. M-am inseninat, incepea sa aiba sens. Dar si la echografie cazurile mai putin grave (ca al nostru, adica pacient venit pe picioarele lui) asteptau sa intre dupa cele grave descrise anterior. Plus ca intre orele 2 si 3 era "pauza de masa".
Intre timp ies la o tigara si dau de fotografa de serviciu de mai devreme, careia ii spun foarte frumos sa faca un pustiu de bine sa si instruiasca oamenii ce sa faca cu fisele alea, ca risca sa stea ca fraierii acolo asteptand sa ii strige cineva. Imi raspunde cu nonsalanta ca nu ne-a mai spus, pentru ca a vazut "in baza de date" ca pacienta a mai fost la acel spital, si ca le spune doar celor care nu au mai fost. Nu am mai raspuns, pentru ca ma suna iarasi sotia.
Si imi povesteste ca la echografie respectiva s-a uitat ghiciti la ce. La rinichi. Asa ceva nu exista. Dupa care a trimis-o inapoi la doctorita care o preluase, care i-a zis sa se duca in sala ca in vreo ora ii ies analizele. Era deja ora patru dimineata. In plus, ca si detalii, doctorita o tot tinea in picioare pe langa ea si trata alte fise, vorbea cu altii, nu a palpat-o, nu a atins-o sa vada ce o doare absolut deloc, iar alte trei asistente faceau planul care unde sa doarma. Asa ca mi-a zis ca vrea sa mergem acasa, ca s-a umplut de lehamite.
Am plecat, bineinteles intrebandu-ne de ce nu om fi stat noi acasa, si si-a facut programare la clinica privata unde avem asigurarile. A dat de o doctorita care a stat cu ea de vorba cat a fost nevoie, a palpat-o, a exclus cateva probleme, a trimis-o la echografie, a urmarit online rezultatul si a sunat-o dupa sa ii mai spuna chestii. Intr-un cuvant, diferenta ca de la cer la pamant.
In sfarsit. Concluzia o puteti trage dumneavoastra. Eu o sa ma limitez la a spune ca ori asa se vrea, ori atat se poate. Dar tot am tendinta sa refuz sa cred ca atat se poate. Asa ceva nu exista.
Va doresc din tot sufletul multa sanatate!
