Tehnologia ne apropie sau ne indeparteaza?

M-am nascut in anii 70. Bineinteles ca nu existau atunci calculatoare, smartphone-uri sau alte cele. SMS-ul era reprezentat de o fluieratura peste gard, MMS-ul de o ilustratie in te miri ce revista, iar like-ul un pupic sau orice alta forma de afectiune sau apreciere.

Cu timpul, au inceput sa apara noutati. Nu cred ca are sens sa insir ce anume si cand, nu de alta, dar unele nu le stiu nici eu cu precizie. Cert e ca usor-usor, relatiile inter-umane si tot ce presupunea ele au inceput sa fie inlocuite, sau cel putin substituite, de catre noutatile tehnologice. Intre timp, atunci cand ti se trimite un SMS sau un MMS iti tremura pantalonii pentru ca vibreaza un aparat foarte dragut in buzunar, cand primesti un like la o poza de pe vreo retea de socializare incepe acelasi aparat dragut din buzunar sa emita sunete… iar like-ul e un simplu gest mecanic, si nicidecum un pupic sau un gest de afectiune. Lista cu asemenea exemple poate continua la nesfarsit.

Cred ca nu e deloc nevoie sa enunt avantajele tehnologiei actuale. O sa ma opresc succint asupra catorva care se refera la oameni si la modul in care ei relationeaza. Este, evident, uluitor faptul ca folosind-o poti trimite fotografii celor dragi dintr-un colt al lumii in celalalt in doar cateva secunde, lucru care alta data lua zile sau chiar saptamani, folosind serviciile postale. Este, evident, grozav faptul ca folosind serviciile de voce ale diverselor aplicatii tip messenger poti comunica audio sau chiar video cu cei dragi, pe care nu ii poti vedea pentru ca esti pe alte meleaguri. Este, evident, foarte eficient sa stai in fata calculatorului si sa platesti facturi la diversi furnizori folosind internet banking, fara a te deplasa absolut deloc, si folosind bani a caror culoare nici nu apuci sa o vezi, si este, evident, foarte dragut ca folosind retele de socializare sa afli despre fosti colegi despre care nu mai stiai nimic de ani de zile.

Cu toate acestea, nu am putut sa nu ma intreb daca nu cumva sunt si niste mari dezavantaje din acest punct de vedere. Unele din criticile sau observatiile ulterioare ma vor viza in mod direct, caci sunt si eu, iaca, un produs al societatii actuale, cu ale ei bune sau mai putin bune.

Intai de toate, senzatia mea este ca tehnologia, si relationarea cu ajutorul ei, depersonalizeaza cumva relatiile. Creeaza in relatii un fel de stare comoda in care ai impresia ca daca i-ai dat un mesaj unui prieten pe messenger, un like pe Facebook sau un link cu ceva haios pe mail, ai si luat legatura cu el, si aveti o relatie constanta. Nimic mai fals. In multe dintre cazuri, cel putin din experienta mea, frecventa mesajelor este invers proportionala cu frecventa intalnirilor fata in fata, la un pahar de vorba ca intre prieteni vechi.

In plus, tehnologia tinde sa banalizeze relatiile tocmai prin faptul ca starile interioare sunt impartasite intr-un cadru atat de larg. Adauga in ele o nota de raceala, formalisme ieftine, spuse doar din gura sau nici macar, cu mainile pe tastatura calculatorului sau a telefonului. Nu am nicio problema in a intelege postarea unui album pe o retea de socializare, eventual si cu o mica poveste in descriere, nu de alta, dar am facut-o si eu, si nu o data. Insa imi este cu neputinta sa inteleg de ce trebuie sa afle tot satul ca i-ai spus un “la multi ani” sforaitor unei rude, sau de ce trebuie sa stie toata lumea cat de mult iti lipseste tie o persoana care nu mai e printre noi. Asemenea lucruri, zic eu, trebuie tinute in interior, altfel isi pierd din importanta.

Una peste alta… cred ca depinde doar de noi cat anume vrem sa folosim tehnologia, si cat anume din viata alegem sa o lasam sa ne acapareze. Putem sa alegem sa o folosim atat cat avem nevoie de ea sau ca sa ne distram din cand in cand, sau putem sa alegem sa devina a doua noastra natura. Pentru a avea o idee mai clara despre cat alegem sa ii alocam, as propune ca si experiment ar fi un concediu, sau macar un weekend in care sa nu beneficiezi de tehnologie si de retelele ei de socializare. Incercati sa va duceti cu cei dragi undeva, si luati reteaua telefonului, sau daca nu e posibil, incercati sa il folositi doar ca si telefon, lasati emailurile si like-urile. Luati doar un aparat de fotografiat si bucuati-va doar de cei dragi din preajma. Eu am facut-o, si am constatat ca exista viata si dupa tehnologie, iar sentimentul este surprinzator de placut.

Despre intoarcerea la origini

Se spune ca niciodata nu ii pretuim pe cei din jur atat cat ar merita cata vreme ii avem, ci doar dupa ce ii pierdem, si ca niciodata nu traim cum se cuvine o clipa, neintelegand ca e unica si niciodata nu se va mai intoarce. Nimic mai adevarat, si cu toate acestea niciodata nu invatam aceasta lectie, chiar daca generatiile de dinainte ne povestesc in detaliu aceste lucruri.

Am crescut pana la 6 ani intr-un satuc din nordul Moldovei, la bunicii din partea tatalui. La ei, si deopotriva la bunicii din partea mamei, caci in tot acest timp am luat contact si cu ei, am vazut cateva virtuti pe care m-am straduit intotdeauna sa le urmez. Gandirea aceea sanatoasa, complet ancorata in realitate, si bazata pe o experienta de viata care a cuprins, printre altele, un razboi mondial, ba chiar doua, daca ma refer si la doi strabunici pe care i-am prins in viata, venirea comunistilor si odata cu ea o viata intreaga de muncit la CAP, caderea comunismului si odata cu ea schimbari sociale carora erau mai putin pregatiti, sau poate prea batrani ca sa le mai faca fata asa cum trebuia. Bun-simtul acela popular, care nu necesita nici facultati, nici servicii corporatiste si nici cursuri sau traininguri, pentru a face un om atat de frumos incat sa ii sorbi vorbele acelea simple si gesturile acelea pe cat de nestudiate, pe atat de pline de intelesuri.

Am avut o copilarie frumoasa, condimentata cu prostii pe care le-am facut ca orice copil, urmate evident de expresii neaose ale bunicii, gen “’tu-va-n vangheaua mamii voastri”, “’tu-va-n crucea mamii voastri” sau “tu-ti crucioiu’ ma-tii di copchil”, functie de gravitatea faptelor. Cu povesti spuse de bunica in nopti de iarna cand auzeam afara un viscol cumplit de mi se parea ca o sa dea casa de-a dura si vedeam lumina focului jucandu-se pe pereti. Cu tentative esuate de a manui ciocanul de fierar al bunicului. Cu povesti despre razboaiele mondiale spuse de mama bunicii, cand “chica o bomba dupa deal di si cutremura pomantul, ne bagam in beci si ne temeam sa nu se rascheasca peste noi”. Cu traditii de sarbatori, care acolo inca se pastreaza, cand jucam caluseii si le uram oamenilor de bine.

Cum e in firea lucrurilor, timpul nu a stat in loc, si au trecut si oamenii. Unul cate unul au plecat dintre noi si m-au lasat cu amintirile. Dupa ce am pierdut-o pe bunica, timp de 14 ani nu am mai fost acolo. Intre timp am lucrat in Bucuresti, am revenit in orasul meu natal, am pierdut-o si pe mama, m-am intors in Bucuresti si am sfarsit prin a il pierde si pe tata. M-am trezit deschizand un sertar cu poze de demult si mi s-a parut de necrezut ca dintre toti cei ce erau odata am ramas doar eu. Si incet-incet am inceput sa simt o chemare. Am inceput sa visez satucul acela in vale, oamenii din el, pe cei dragi vorbindu-mi, si toate fiind cum erau odinioara. Ma durea sa ma trezesc si sa plec la treburi cotidiene, sa accept ca a fost odata si ca niciodata nu va mai fi la fel. Dupa aproape doi ani, timp in care am continuat sa visez acele locuri, am hotarat ca e timpul sa merg acolo, sa imi revad copilaria.

Si am inceput sa o revad inca de pe drumul spre sat. La fel ca atunci cand eram copil, drumul acela era o bucurie, totul avea un miraj, stiam ca ma duc in locurile unde am crescut. Am vazut satul in vale, exact ca in vis, am intrat in el si am vorbit cu oamenii. Rude sau doar cunoscuti, mi-au oferit cu totii momente emotionante. Casa copilariei nu mai e a noastra, a vandut-o tata acum cativa ani, insa cand am oprit in fata ei am avut parte de primul moment emotionant. O voce ca de nicaieri m-a intrebat, vazand ca ma zgaiam peste gard, daca nu vreau sa intru. Cand am intrebat daca pot, aproape ca m-a dojenit. “Eei, da’ nu esti baiatul lui tata-tu?”. Femeia ma recunoscuse.

Surorile bunicii, caci mai traiesc trei dintre ele, plus o cumnata, care mai de care sa ma hraneasca, sa ma culce, sa ma vada mai bine… La crasma din sat, un batran ai carui ochi s-au umplut de lacrimi auzind ca sunt nepotul bunicului, care era prietenul lui si ii potcovea caii… unui prieten din copilarie parca nu ii venea sa creada ca sunt eu… una peste alta am simtit din partea tuturor caldura si am simtit faptul ca, spre deosebire de metropole, unde oamenii sunt de multe ori fatarnici, zambetele acelea erau sincere, iar oamenii se bucurau cu adevarat sa ma vada. Am avut sentimentul acela minunat de apartenenta la acele locuri pe care nu le mai vazusem de atata amar de vreme. Am simtit inclusiv mirosurile si gusturile mancarurilor copilariei, pe care oamenii s-au straduit sa mi le ofere, si m-am bucurat sa le vad surprinderea auzindu-ma vorbind cu ei in graiul lor. 

Pentru ca toata gama de sentimente sa fie completa, aveam sa simt si tristetea despartirii. Cand vii spre sat, il vezi in vale de la o distanta de trei kilometri, ai emotii, si o bucurie de nedescris. Reversul consta insa in faptul ca atunci cand pleci il vezi in oglinda tot trei kilometri. Conduceam la deal si plangeam, exact ca atunci cand eram copil si il paraseam pentru multa vreme.

Mi-am promis ca voi reveni. Poate suna putin pompos, dar simt ca aceasta intoarcere la origini m-a incarcat putin cu cate ceva din energia strabunilor. Cu toate ca nu am uitat nicio clipa acele locuri, una e sa constientizezi asta, si cu totul altceva e sa fii efectiv acolo, sa vezi acea lume in toata splendoarea ei, si mai presus de toate sa simti ca faci parte din ea.

Urgente la Spitalul Municipal Bucuresti, sau "asa ceva nu exista"

Despre sistemul medical din Romania s-a tot vorbit, si sunt nenumarate exemplele de dezinteres, neprofesionalism, nesimtire si lista poate continua. In cele ce urmeaza nu imi pot propune in niciun fel sa il schimb, nu de alta dar ar fi complet nerealist, ci doar o naratiune a ultimei experiente avute in domeniu si o enumerare a catorva lucruri care imi vine greu sa cred ca exista.

Nevasta-mea a inceput intr-o zi de vineri sa acuze niste dureri abdominale destul de puternice. I se mai intamplau, ba in anumite zile ale lunii, ba de la cate o constipatie... Initial nu le-a dat cine stie ce importanta, insa de data aceasta pareau ceva mai de luat in considerare. A luat ceva pastile, insa starea ei nu s-a ameliorat.

In seara urmatoare am venit in Bucuresti, si, cu toate ca eu sunt cu mult mai fricos decat ea cand e vorba de sanatate, decat sa ma trimiti la doctor mai bine imi dai doua perechi de palme, am fost de parere ca ar fi bine sa mergem pana la spital. Nu de alta, dar intre timp incepuse sa aiba dificultati in a sta dreapta, o durea in partea dreapta jos a abdomenului si cand se ridica sau aseza, si la fiecare pas, iar orice atingere sau apasare in zona respectiva ii cauza durere.

Asa ca ne prezentam noi ca doua flori la Spitalul Universitar. Ea mai fusese o data acolo fara mine acum cativa ani, si mai fuseseram o data impreuna, cu tatal meu, in urma cu doi ani. Ne uitam pe indicatoare, undeva scria "Triaj". In directia aratata de sageata insa nu era decat un stalp, iar ceva mai la dreapta lui o dugheana cu diverse produse, bineinteles inchisa la respectiva ora. Adica duminica noaptea pe la ora 23:00.

Descoperim noi ca triajul se face intr-un fel de spatiu ingradit recent. Intram acolo, si dam de o duduie. Ii povesteste sotia duduiei ce o doare... si se trezeste cu intrebarea: "ati luat ceva de durere?" "Nu" vine raspunsul. "Aaa, pai cum sa va treaca daca nu ati luat nimic de durere?". Asa ceva nu exista. Ma abtin cu greu sa ii spun ca daca iei te poti trezi acuzat ca ai luat te miri ce pastile de capul tau, fara prescriptie medicala. In fine. Ii ia duduia tensiunea, de fapt e impropriu spus ca ii ia tensiunea, ii pune niste alea pe maini si se uita la un ecran, scrie ea ce scrie pe o fisa si ne trimite la receptie.
 
La receptie ce sa vezi. Patru persoane, una cufundata intr-un ecran de monitor, una in picioare cu un aparat de fotografiat, si care le poza pe ultimele doua, care se tineau de gat si se hlizeau sa iasa bine in poza. Asa ceva nu exista. Termina aia activitatile artistice, ne ia fisa, face ea ce face acolo si ne da fisa si inca o foaie. Fara sa ne zica nimic altceva. Si ne ducem noi in sala, langa usa de la "majore 2". In fata usii, un agent de paza care cred ca in sinea lui se considera director sau ceva de genul, ca isi dadea o importanta nemaipomenita. Iesea el din cand in cand si striga "Popescu! Ionescu! Georgescu!" si ii lua pe respectivii inauntru. Intra in salon cu un badge, vorbea cu doctorii, lua alte fise, omul era in elementul lui.

Ma uit si eu pe ce completase duduia de la triaj, si nu inteleg de ce recomandase EKG. Dupa ceva vreme in care nu ne striga nimeni, ma prind ca de fapt trebuia sa ii predam respectivului fisa, si o ducea el inauntrau. I-o dam, si primim ca raspuns probabil singurul lucru pe care stia sa il spuna. "Va chemam noi". Intre timp, sosesc cateva ambulante cu pacienti care pareau intr-adevar in stare grava. Nu am nicio problema sa accept faptul ca acele cazuri sunt prioritare, dar nu am putut sa nu ma intreb, avand in vedere caracterul destul de aleatoriu al preluarii cazurilor, daca nu cumva ar fi fost mai bine sa o aduc pe sotie acolo in vreun scaun cu rotile, sau murdarita cu niste vopsea rosie, incat sa intre inaintea a te miri ce aurolac cu un ochi tumefiat si cu capul spart sau a unora care au gasit de cuviinta sa isi rezolve problemele cu ajutorul pumnilor.

Toate astea pana pe la ora doua, cand in sfarsit iese agentul de paza si striga numele nostru. Pleaca ea, ii spun sa ma sune cand are noutati. Stau ce stau si ma suna spunandu-mi ca a preluat-o o doctorita si ca a trimis-o sa faca EKG. Ura! Nu numai ca duduia de la triaj a scris EKG pe fisa, cand pacienta raporta dureri abdominale, ci doctorita chiar a trimis-o sa il faca. Asa ceva nu exista. Peste ceva timp imi spune ca i-au luat si ceva sange si ca au trimis-o la echografie. M-am inseninat, incepea sa aiba sens. Dar si la echografie cazurile mai putin grave (ca al nostru, adica pacient venit pe picioarele lui) asteptau sa intre dupa cele grave descrise anterior. Plus ca intre orele 2 si 3 era "pauza de masa".

Intre timp ies la o tigara si dau de fotografa de serviciu de mai devreme, careia ii spun foarte frumos sa faca un pustiu de bine sa si instruiasca oamenii ce sa faca cu fisele alea, ca risca sa stea ca fraierii acolo asteptand sa ii strige cineva. Imi raspunde cu nonsalanta ca nu ne-a mai spus, pentru ca a vazut "in baza de date" ca pacienta a mai fost la acel spital, si ca le spune doar celor care nu au mai fost. Nu am mai raspuns, pentru ca ma suna iarasi sotia.

Si imi povesteste ca la echografie respectiva s-a uitat ghiciti la ce. La rinichi. Asa ceva nu exista. Dupa care a trimis-o inapoi la doctorita care o preluase, care i-a zis sa se duca in sala ca in vreo ora ii ies analizele. Era deja ora patru dimineata. In plus, ca si detalii, doctorita o tot tinea in picioare pe langa ea si trata alte fise, vorbea cu altii, nu a palpat-o, nu a atins-o sa vada ce o doare absolut deloc, iar alte trei asistente faceau planul care unde sa doarma. Asa ca mi-a zis ca vrea sa mergem acasa, ca s-a umplut de lehamite.

Am plecat, bineinteles intrebandu-ne de ce nu om fi stat noi acasa, si si-a facut programare la clinica privata unde avem asigurarile. A dat de o doctorita care a stat cu ea de vorba cat a fost nevoie, a palpat-o, a exclus cateva probleme, a trimis-o la echografie, a urmarit online rezultatul si a sunat-o dupa sa ii mai spuna chestii. Intr-un cuvant, diferenta ca de la cer la pamant.

In sfarsit. Concluzia o puteti trage dumneavoastra. Eu o sa ma limitez la a spune ca ori asa se vrea, ori atat se poate. Dar tot am tendinta sa refuz sa cred ca atat se poate. Asa ceva nu exista.

Va doresc din tot sufletul multa sanatate!