Se spune ca niciodata nu ii pretuim pe cei din jur atat cat
ar merita cata vreme ii avem, ci doar dupa ce ii pierdem, si ca niciodata nu traim
cum se cuvine o clipa, neintelegand ca e unica si niciodata nu se va mai
intoarce. Nimic mai adevarat, si cu toate acestea niciodata nu invatam aceasta
lectie, chiar daca generatiile de dinainte ne povestesc in detaliu aceste
lucruri.
Am crescut pana la 6 ani intr-un satuc din nordul Moldovei,
la bunicii din partea tatalui. La ei, si deopotriva la bunicii din partea
mamei, caci in tot acest timp am luat contact si cu ei, am vazut cateva virtuti
pe care m-am straduit intotdeauna sa le urmez. Gandirea aceea sanatoasa,
complet ancorata in realitate, si bazata pe o experienta de viata care a cuprins,
printre altele, un razboi mondial, ba chiar doua, daca ma refer si la doi
strabunici pe care i-am prins in viata, venirea comunistilor si odata cu ea o
viata intreaga de muncit la CAP, caderea comunismului si odata cu ea schimbari
sociale carora erau mai putin pregatiti, sau poate prea batrani ca sa le mai
faca fata asa cum trebuia. Bun-simtul acela popular, care nu necesita nici
facultati, nici servicii corporatiste si nici cursuri sau traininguri, pentru a
face un om atat de frumos incat sa ii sorbi vorbele acelea simple si gesturile
acelea pe cat de nestudiate, pe atat de pline de intelesuri.
Am avut o copilarie frumoasa, condimentata cu prostii pe
care le-am facut ca orice copil, urmate evident de expresii neaose ale bunicii,
gen “’tu-va-n vangheaua mamii voastri”, “’tu-va-n crucea mamii voastri” sau
“tu-ti crucioiu’ ma-tii di copchil”, functie de gravitatea faptelor. Cu povesti
spuse de bunica in nopti de iarna cand auzeam afara un viscol cumplit de mi se
parea ca o sa dea casa de-a dura si vedeam lumina focului jucandu-se pe pereti.
Cu tentative esuate de a manui ciocanul de fierar al bunicului. Cu povesti despre razboaiele mondiale spuse de mama bunicii, cand “chica o
bomba dupa deal di si cutremura pomantul, ne bagam in beci si ne temeam sa nu
se rascheasca peste noi”. Cu traditii de sarbatori, care acolo inca se
pastreaza, cand jucam caluseii si le uram oamenilor de bine.
Cum e in firea lucrurilor, timpul nu a stat in loc, si au
trecut si oamenii. Unul cate unul au plecat dintre noi si m-au lasat cu
amintirile. Dupa ce am pierdut-o pe bunica, timp de 14 ani nu am mai fost
acolo. Intre timp am lucrat in Bucuresti, am revenit in orasul meu natal, am
pierdut-o si pe mama, m-am intors in Bucuresti si am sfarsit prin a il pierde
si pe tata. M-am trezit deschizand un sertar cu poze de demult si mi s-a parut
de necrezut ca dintre toti cei ce erau odata am ramas doar eu. Si incet-incet
am inceput sa simt o chemare. Am inceput sa visez satucul acela in vale,
oamenii din el, pe cei dragi vorbindu-mi, si toate fiind cum erau odinioara. Ma
durea sa ma trezesc si sa plec la treburi cotidiene, sa accept ca a fost odata
si ca niciodata nu va mai fi la fel. Dupa aproape doi ani, timp in care am
continuat sa visez acele locuri, am hotarat ca e timpul sa merg acolo, sa imi
revad copilaria.
Si am inceput sa o revad inca de pe drumul spre sat. La fel
ca atunci cand eram copil, drumul acela era o bucurie, totul avea un miraj,
stiam ca ma duc in locurile unde am crescut. Am vazut satul in vale, exact ca
in vis, am intrat in el si am vorbit cu oamenii. Rude sau doar cunoscuti, mi-au
oferit cu totii momente emotionante. Casa copilariei nu mai e a noastra, a
vandut-o tata acum cativa ani, insa cand am oprit in fata ei am avut parte de
primul moment emotionant. O voce ca de nicaieri m-a intrebat, vazand ca ma
zgaiam peste gard, daca nu vreau sa intru. Cand am intrebat daca pot, aproape
ca m-a dojenit. “Eei, da’ nu esti baiatul lui tata-tu?”. Femeia ma recunoscuse.
Surorile bunicii, caci mai traiesc trei dintre ele, plus o
cumnata, care mai de care sa ma hraneasca, sa ma culce, sa ma vada mai bine… La
crasma din sat, un batran ai carui ochi s-au umplut de lacrimi auzind ca sunt
nepotul bunicului, care era prietenul lui si ii potcovea caii… unui prieten din
copilarie parca nu ii venea sa creada ca sunt eu… una peste alta am simtit din
partea tuturor caldura si am simtit faptul ca, spre deosebire de metropole,
unde oamenii sunt de multe ori fatarnici, zambetele acelea erau sincere, iar
oamenii se bucurau cu adevarat sa ma vada. Am avut sentimentul acela minunat de
apartenenta la acele locuri pe care nu le mai vazusem de atata amar de vreme.
Am simtit inclusiv mirosurile si gusturile mancarurilor copilariei, pe care
oamenii s-au straduit sa mi le ofere, si m-am bucurat sa le vad surprinderea
auzindu-ma vorbind cu ei in graiul lor.
Pentru ca toata gama de sentimente sa fie completa, aveam sa
simt si tristetea despartirii. Cand vii spre sat, il vezi in vale de la o
distanta de trei kilometri, ai emotii, si o bucurie de nedescris. Reversul
consta insa in faptul ca atunci cand pleci il vezi in oglinda tot trei
kilometri. Conduceam la deal si plangeam, exact ca atunci cand eram copil si il
paraseam pentru multa vreme.
Mi-am promis ca voi reveni. Poate suna putin pompos, dar
simt ca aceasta intoarcere la origini m-a incarcat putin cu cate ceva din energia
strabunilor. Cu toate ca nu am uitat nicio clipa acele locuri, una e sa
constientizezi asta, si cu totul altceva e sa fii efectiv acolo, sa vezi
acea lume in toata splendoarea ei, si mai presus de toate sa simti ca faci parte din ea.
